Nebunia este genialitatea manuirii cuvintelor!

Mira are o criză de nebunie.Se leagănă aritmic,dar violent de parcă ar vrea să se loveasca de tot ce o înconjoară,de toate acele obiecte tăioase,reci,hidoase,umane.Gemetele ei sunt surde,dureroase,atât de dureroase incât ar putea să rupă cerul.Tremură ca si cum ceva din lumea asta o sperie sau îi provoaca răceală.Friguri poate prea neumane pentru o fiinţă neînsemnată precum ea.
Mira fusese ucisă de gânduri cîndva şi e păcat s-o apuce acum nebunia.Gândurile ei sunt mereu pline de venin.Lumea din jurul său o impinge spre prăbuşire,cade ca şi cum ar cădea în gol,apoi o ridică puţin si o aruncă ca pe un morman de gunoi.Începe să plângă necontrolat precum un copil uitat intr-o lume pustie,străina,apăsătoare.Se-neacă cu plânsul brutal,se opreşte şi începe să-şi vâre pe rând degetele în gură(geme,priveşte cu ochii măriţi,buimacă…ştie că a înnebunit)…apoi le scoate,se leagănă iar.El o priveşte continuu,înmărmurit,incapabil să facă un gest care să-i atenueze ei durerea,incapabil să rostească un singur cuvânt şi mereu incapabil în a-şi arăta iubirea.O credea nebună şi acum că a înnebunit îl dor propriile cuvinte,dar şi toate nopţile în care a lăsat-o să plângă singură în timp ce-o apăsau indiferenţa si furia lui.El niciodata n-o privea când îi vorbea,n-o admira pentru ceea ce era.
Credea că-l deranjează prezenţa ei şi a început să se otrăvească,la început cu idei dintre cele mai ciudate,apoi cu tot felul de pastile,ca spre final să aibă sufletul sfaşiat,iar porii să arunce sângele murdar de iubire.Prea multe sentimente strivite,amestecate care nu-şi găseau locul în inima ei.
Ea,Mira nebuna,se-aşază intr-un colţ al patului si priveste…are ochii roşii de plans,are pielea pătată de lacrimi,privirea ei este întunecată,ştearsă,iar chipul ei vrea să fie lipsit de expresie…se vede că nu e aici,parcă e nicăieri.O sufocă propriile haine,îi ucid visele,îi cos gura,i-o umplu cu clei ca mai apoi,s-o sufoce cu idei.
Trupul ei fragil este strâns,împins într-un colţ,bombardat de obiectele camerei.Închisă în ea,dar şi în încăpere se ofileste şi doare stingerea ei.
Idei!Idei!Mulţimi nesfârşite de ganduri şi idei îi inundă mintea,i-o sfarmă,îi leagă mâinile,îi încătuşează cuvintele,îi cioparţesc picioarele…ele…blestematele…îi inunda mintea.

Mira îl întâlneşte pe el după nopţi singuratice şi friguroase.Îl priveşte acum doar uşor conturat de creioanele ei cerate.Fantomatic,prezent doar prin respiraţia greoaie,dar şi prin zgomotul produs de mâinile cu degete lungi şi subţiri ,feminine,mâini ce caută prin sertarele grele suflete rătăcite şi amintiri.Dar sertarele Mirei sunt goale,reci,nepăsătoare,mari,nefinisate,grele,dar umede.Această ultima trăsătură,de altfel definitorie a lor,îl deprimă şi încearcă să-şi amintească ceva,dar prezenţa ei îl macină,îl umileşte şi nu-l lasă să caute în timp ceva legat de ea.
De ce să fie un sertar umed într-o cameră obsesiv de răcoroasă?
Se aşază neputincios,trist,ucis de privirea ei ce impune limite.Îi priveşte picioarele mici şi subţiri cu urme uşoare de varice albastre.Pielea ei albă cu mici cute formate de venele ce ies în relief poate fi urâtă,dar pe ea orice lucru grotesc,hibrid o înfrumuseţează deoarece fiecare cuvânt rostit de ea te face s-o priveşti cu nespusă admiraţie.Mira nu-l priveşte,nu-i simte prezenţa…sau nu vrea.Mira scrie o poveste pentru ea şi desenează cu creioanele cerate o figurină haioasă cu două mâini,două picioare,potrivită ca marime,dar degajă un aer de nespusă bucurie fiind conturat de degetele ei mici,albicioase,subţiri…
Povestea e fantastică.El o priveşte cu admiraţie.Artista lui a ajuns artistă,iar timpul nu i-a marcat cu nici un fel de linii chipul,doar i-a întunecat privirea,a răcit-o.Felul în care atinge creioanele sau stă pe scaunul făcut din lemn masiv,mobila camerei impun o distanţare obligatorie.Răceala este marcată şi de pereţii înalti,spoiţi cu alb murdar,prea înalţi,ferestrele mărginite de arhitectura bizantină,vitraliile viu colorate lipsesc deoarece sticla prin care razele soarelui ar fi trebuit sa intre sunt acoperite de hârtii negre.Casa nu este în doliu,ci Mira priveşte totul dintr-un con de umbră.
Ce e umbra pentru ea?
Propria ei umbră e un prieten.O însoţeşte peste tot,o ascultă,o priveşte şi o atenţionează când ceva nu e în regulă.Nimeni nu ştie ca umbra ia câteodata locul ei,iar ea e proiecţia.Paloarea feţei ei te înspăimântă,apoi îţi dai seama că aşa e ea,precum laptele abia pus pe foc,precum zăpada,precum un bulgăre de nea.
El continuă să o privească obsesiv,obsedant de dulce,iar chipul ei atât de urât dacă am lua elementele separat,dar atât de frumos imbinat îl determină sa-i urmărească orice mişcare.
Se ridică uşor de pe scaunul brut,trece pe lângă el şi-l atinge cu rochia romantic de vaporoasă.Nu-l observă sau nu vrea să-l observe,dar mirosul volănaşelor transparente îi trezeşte lui toate simţurile,îi aduce în faţa ochilor multe amintiri atât de reale încât el crede că visează cu ochii deschişi când e lângă ea.Mira caută o carte,prima ei carte,în care vorbeşte despre iubire.
Ce e iubirea?Dar ce e iubirea pentru ea?
El se ridică furtunos de brutal,trânteşte,urlă,dar ea nu-l aude,nu-l vede sau trece cu vederea prezenţa lui,privirea lui iscoditoare,ţipătul lăuntric pentru că şi ea s-a comportat la fel cândva,dar a învăţat sa fie ea oricând,oricum şi s-a obişnuit cu el si acum omite să-l vadă…aşa face şi cu lucrurile din jur.
Pe el îl doare,pe ea în schimb n-o mai atinge nimic.
El se miră…cum a putut să ajungă Mira aşa?
Se aşază iar dar lânga picioarele ei şi plânge ca un copil,apoi adoarme.
Ea cuprinde cu degetele ei tremurânde pana şi caută cu disperare lăuntrică foaia.E depresivă şi mereu ascunde ce scrie de teamă să nu scotocească el şi să găsească ceva.Nu se va mai putea obişnui cu el,iar el nu va putea înceta s-o iubească…mereu posesiv.
Mira e pasăre de noapte pentru ca vrea să cunoască ce e existenţa şi tot ce ţine de ea.
Îl păşeşte uşor în paşi de dans ţi ajunge la rafturile de smoală.Acum totul e acoperit de cărţi,de vise,de amintiri şi speranţe,de manuscrise,lumânări haioase,şaluri colorate,iar faţa ei este umană acum.E un copil.
Scrie…scrie…scrie…întreaga noapte şi-a aruncat suav degetele in gură,şi-a răsucit părul,a mototolit hârtia,a desenat,dar a şi scris încheierea ultimei cărţi.
De ce ultima?Pentru că a descoperit tot,a scris tot…acum e goală iar.Au dispărut dupa ce a aşezat pana in toc si cărţile,şi lumânările şi lampadarele şi razele lunii,dar şi emoţiile şi toate simţirile ei au fost anihilate.Umbra,monotonia,visuri incolore au pus iar stăpânire pe domeniul ei.
La unicul zgomot făcut de ea,el îşi revine în simţire şi o priveşte mai uimit ca ieri,mai increzător.
Camera e pustie,obsedant de pustie,iar Mira îşi petrece degetele dulci peste mormanele de creioane cerate.Zgomotul este din ce în ce mai acut,mai obsedant decat scârţâitul unui leagăn sau loviturile bruşte in prag de nebunie.
El este disperat s-o atingă măcar cu un deget doar ca să-i atragă privirea.Poate aşa îi va deschide şi inima şi vor vorbi iar nopţi in şir plimbându-se până în zori,ţinându-se de mână,alergând unul după altul…apoi îşi aminteşte nespus de brutal filmul…filmul lor…ea îşi şterge memoria fiind ucisă de amintirea lui.Sau poate ca nu.El i-a cerut într-o zi în dar sufletul.Dacă şi l-a scos şi atunci a orbit?Dacă atunci şi-a pierdut Mira simţurile?Să-l fi iubit intr-atât incât sa fie in stare de această crunta faptă pentru el?
Cade pe gânduri,se pierde în ele,rătăceşte zile şi nopţi,zile caniculare printre gândurile sale,apoi îşi aduce aminte: ea chiar l-a iubit!

In clipa in care coapsele iti simt aroma,
iar gatul freamata de dorul stransorii
nasul se apropie de buza de sus prea mult deschisa
si-ti cauta buzele cu gust de mure.

Instinct animalic
nascut din dorinta de a primi iubire
mimez in nestire propria-mi
viata.

Dorinte puternice
pline de controverse
si imagini celeste
ma cheama.

Vreau sa zbor
pana aproape de pamant,
ca abia dupa ce te ridici
sa cad in gol.

Cad,
pastrand in suflet doar
strigatul
surd al gandului meu si
chiar necrezandu-l

Inchide ochii sa-l simti!

Cum pot să mă joc cu soarele fără să-ţi ard prea tare faţa?

Cum pot să aduc vântul să-ţi mângâie chipul dimineaţa?

Şi cum aş putea aduce un ochi de cer în privirea ta,

iar marea să-ţi scalde inima?

Cum pot să aduc lumină in sufletul tău mort vrajit de o himeră bătrână?

Şi cum pot sa modelez săruturi pe lună?

Cum o să aflu răspunsul la toate aceste întrebări

Dacă nu mă ţii de mână?