Nebunia este genialitatea manuirii cuvintelor!

Mira îl întâlneşte pe el după nopţi singuratice şi friguroase.Îl priveşte acum doar uşor conturat de creioanele ei cerate.Fantomatic,prezent doar prin respiraţia greoaie,dar şi prin zgomotul produs de mâinile cu degete lungi şi subţiri ,feminine,mâini ce caută prin sertarele grele suflete rătăcite şi amintiri.Dar sertarele Mirei sunt goale,reci,nepăsătoare,mari,nefinisate,grele,dar umede.Această ultima trăsătură,de altfel definitorie a lor,îl deprimă şi încearcă să-şi amintească ceva,dar prezenţa ei îl macină,îl umileşte şi nu-l lasă să caute în timp ceva legat de ea.
De ce să fie un sertar umed într-o cameră obsesiv de răcoroasă?
Se aşază neputincios,trist,ucis de privirea ei ce impune limite.Îi priveşte picioarele mici şi subţiri cu urme uşoare de varice albastre.Pielea ei albă cu mici cute formate de venele ce ies în relief poate fi urâtă,dar pe ea orice lucru grotesc,hibrid o înfrumuseţează deoarece fiecare cuvânt rostit de ea te face s-o priveşti cu nespusă admiraţie.Mira nu-l priveşte,nu-i simte prezenţa…sau nu vrea.Mira scrie o poveste pentru ea şi desenează cu creioanele cerate o figurină haioasă cu două mâini,două picioare,potrivită ca marime,dar degajă un aer de nespusă bucurie fiind conturat de degetele ei mici,albicioase,subţiri…
Povestea e fantastică.El o priveşte cu admiraţie.Artista lui a ajuns artistă,iar timpul nu i-a marcat cu nici un fel de linii chipul,doar i-a întunecat privirea,a răcit-o.Felul în care atinge creioanele sau stă pe scaunul făcut din lemn masiv,mobila camerei impun o distanţare obligatorie.Răceala este marcată şi de pereţii înalti,spoiţi cu alb murdar,prea înalţi,ferestrele mărginite de arhitectura bizantină,vitraliile viu colorate lipsesc deoarece sticla prin care razele soarelui ar fi trebuit sa intre sunt acoperite de hârtii negre.Casa nu este în doliu,ci Mira priveşte totul dintr-un con de umbră.
Ce e umbra pentru ea?
Propria ei umbră e un prieten.O însoţeşte peste tot,o ascultă,o priveşte şi o atenţionează când ceva nu e în regulă.Nimeni nu ştie ca umbra ia câteodata locul ei,iar ea e proiecţia.Paloarea feţei ei te înspăimântă,apoi îţi dai seama că aşa e ea,precum laptele abia pus pe foc,precum zăpada,precum un bulgăre de nea.
El continuă să o privească obsesiv,obsedant de dulce,iar chipul ei atât de urât dacă am lua elementele separat,dar atât de frumos imbinat îl determină sa-i urmărească orice mişcare.
Se ridică uşor de pe scaunul brut,trece pe lângă el şi-l atinge cu rochia romantic de vaporoasă.Nu-l observă sau nu vrea să-l observe,dar mirosul volănaşelor transparente îi trezeşte lui toate simţurile,îi aduce în faţa ochilor multe amintiri atât de reale încât el crede că visează cu ochii deschişi când e lângă ea.Mira caută o carte,prima ei carte,în care vorbeşte despre iubire.
Ce e iubirea?Dar ce e iubirea pentru ea?
El se ridică furtunos de brutal,trânteşte,urlă,dar ea nu-l aude,nu-l vede sau trece cu vederea prezenţa lui,privirea lui iscoditoare,ţipătul lăuntric pentru că şi ea s-a comportat la fel cândva,dar a învăţat sa fie ea oricând,oricum şi s-a obişnuit cu el si acum omite să-l vadă…aşa face şi cu lucrurile din jur.
Pe el îl doare,pe ea în schimb n-o mai atinge nimic.
El se miră…cum a putut să ajungă Mira aşa?
Se aşază iar dar lânga picioarele ei şi plânge ca un copil,apoi adoarme.
Ea cuprinde cu degetele ei tremurânde pana şi caută cu disperare lăuntrică foaia.E depresivă şi mereu ascunde ce scrie de teamă să nu scotocească el şi să găsească ceva.Nu se va mai putea obişnui cu el,iar el nu va putea înceta s-o iubească…mereu posesiv.
Mira e pasăre de noapte pentru ca vrea să cunoască ce e existenţa şi tot ce ţine de ea.
Îl păşeşte uşor în paşi de dans ţi ajunge la rafturile de smoală.Acum totul e acoperit de cărţi,de vise,de amintiri şi speranţe,de manuscrise,lumânări haioase,şaluri colorate,iar faţa ei este umană acum.E un copil.
Scrie…scrie…scrie…întreaga noapte şi-a aruncat suav degetele in gură,şi-a răsucit părul,a mototolit hârtia,a desenat,dar a şi scris încheierea ultimei cărţi.
De ce ultima?Pentru că a descoperit tot,a scris tot…acum e goală iar.Au dispărut dupa ce a aşezat pana in toc si cărţile,şi lumânările şi lampadarele şi razele lunii,dar şi emoţiile şi toate simţirile ei au fost anihilate.Umbra,monotonia,visuri incolore au pus iar stăpânire pe domeniul ei.
La unicul zgomot făcut de ea,el îşi revine în simţire şi o priveşte mai uimit ca ieri,mai increzător.
Camera e pustie,obsedant de pustie,iar Mira îşi petrece degetele dulci peste mormanele de creioane cerate.Zgomotul este din ce în ce mai acut,mai obsedant decat scârţâitul unui leagăn sau loviturile bruşte in prag de nebunie.
El este disperat s-o atingă măcar cu un deget doar ca să-i atragă privirea.Poate aşa îi va deschide şi inima şi vor vorbi iar nopţi in şir plimbându-se până în zori,ţinându-se de mână,alergând unul după altul…apoi îşi aminteşte nespus de brutal filmul…filmul lor…ea îşi şterge memoria fiind ucisă de amintirea lui.Sau poate ca nu.El i-a cerut într-o zi în dar sufletul.Dacă şi l-a scos şi atunci a orbit?Dacă atunci şi-a pierdut Mira simţurile?Să-l fi iubit intr-atât incât sa fie in stare de această crunta faptă pentru el?
Cade pe gânduri,se pierde în ele,rătăceşte zile şi nopţi,zile caniculare printre gândurile sale,apoi îşi aduce aminte: ea chiar l-a iubit!

This entry was posted on Duminică, Aprilie 26th, 2009 at 4:47 pm and is filed under Blogway iti zice Salut. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.